Trăiesc tot mai puţin cu nădejdea că, atunci când pe un afiş, într-un ziar sau la vreo televiziune apare un titlu despre "zestrea românilor", dincolo de el se află ceva bun şi demn de respect.

Televiziunile, reflectând trista realitate, se îngrijesc de "punerea în valoare" a nonvalorii, acoperind cu vorbe poleite şi admiraţie goală manifestări tradiţionale urâte, rod al ignoranţei şi prostiei. Etnografii poartă uriaşa vină în promovarea unor astfel de producţii şi, implicit, în cultivarea lor, dar ei au o "scuză": asta le este "pâinea"; deşi pentru lipsa conştiinţei nu există scuză. Tot fără scuză sunt şi profesioniştii de televiziune, cei care, apelând la clişee comode ca "tradiţia milenară" şi "obiceiul din moşi-strămoşi", înalţă la rang de cultură, frumos şi necesar, practici stupide, lipsite de sens, cu ceremonialuri scârboase ori nocive. Ca formatori de opinie ce se pretind, jurnaliştii sunt aşadar de neiertat. Pe măsura motivaţiei burţii lor: plecând doar cu ce au pe ei şi cu "beta-cam"-urile pe umăr, se pripăşesc, cu acordul "autorităţilor locale", pe te miri unde. Acolo mănâncă, beau şi li se umple portbagajul cu bunătăţi de către chiar cei care, acceptând filmările, ar trebui plătiţi pentru asta. Oamenii de televiziune însă, par şi ei "de înţeles": nişte plebei amărăşteni, paraşutaţi în posturi prin lanţul relaţiilor personale. Televiziunea publică, evident, nu face excepţie. Iar dovada o face un documentar despre oieri, filmat în Maramureş. Dacă după vizionarea acestuia, cineva a mai putut consuma lactate provenind "direct de la ţară" şi produse "bio" din gospodării, înseamnă că a avut fie stomacul tare, fie minte puţină; adaptări, de altfel, necesare supravieţuirii. "Focul viu" se chema obiceiul păcurăresc pe care fusese centrată filmarea, obicei menit să apere oile de duhuri necurate, de fiare, de boli şi de … "femei rele".

Aprinder