Justiţia română a pronunţat prima sentinţă de condamnare la închisoare cu executare a unui fost ministru, pentru fapte de corupţie. Ar trebui să aplaudăm. Numai că suntem pricinoşi, căutăcioşi de nod în papură.
Ioan Avram Mureşan a fost condamnat pentru o faptă săvârşită în 2000, pe vremea când era ministru al Agriculturii. Adică justiţia a reuşit să pronunţe o sentinţă de condamnare (şi nici aia definitivă, condamnatul având drept la recurs) după 11 (unsprezece) ani. Să aplicăm zicala „mai bine mai târziu, decât niciodată"? Mai că îmi vine să zic că în acest caz formula corectă este „mai bine niciodată, decât aşa târziu".
La urma urmei, care e rostul justiţiei? Nu acela de a încredinţa cetăţeanul că nici o faptă ilegală nu rămâne nepedepsită? Câţi dintre noi mai ştiu despre matrapazlâcul pentru care a fost inculpat Mureşan (ceva cu nişte ulei)? Peste încă nişte ani, când (poate) se va pronunţa şi o sentinţă definitivă, câţi vom mai şti că a existat un ministru Mureşan? În schimb, citim toţi, zilnic, în ziare, şi vedem la televizor vameşi care iau şpagă, miniştri care alocă fonduri publice firmelor proprii sau ale rudelor, alţii care plătesc sume uriaşe fără să organizeze licitaţie, autostrăzi plătite înzecit, dar inexistente, secretari de stat care primesc prin off shore-uri comisioane pentru licitaţii trucate, senatori care mituiesc magistraţi şi multe altele asemenea. Se face tamtam o zi-două, suspecţii sunt arătaţi în dube, colegii de partid se desolidarizează (sau nu, aşteptând să se pronunţe justiţia), după care se aşterne liniştea.
Chiar dacă undeva, într-o sală de tribunal, se mai acordă din când în când o amânare, se mai cere o contraexpertiză, pentru cetăţeanul de rând rămâne gustul amar al evidenţei mânăriei şi absenţa sancţiunii. Dacă ar fi să facem o listă a cazurilor de mare corupţie uitate, n-am termina niciodată. Copos