Franţa umanistă de astăzi se trezeşte disde- dimineaţă într-un loft, înconjurată de gadgeturi şi răspunzând la telefon unei voci care îi vorbeşte în engleză.

Îşi face jobul de cadru superior în prag de pensionare. Pe seară, îşi scrie memoriile. Memorii despre un timp recent, sau memorii despre orice timp anterior la care recentul s-a adăpat: gaullismul la Stat, noul roman la Port-Royal, literatura pitorească la folclor, cartierul latin la dedalul parizian medieval; şi, mai ales, deconstrucţia la Revoluţie.

Pe măsură ce prestigiile mărcii se veştejesc, etichetele, altădată făcute şi lipite la repezeală din urgenţa de a pune în practică o maşinărie discursivă demult proiectată, se blurează, se scorojesc. Privirile se îndreaptă către dreptunghiul galben de dedesubt. Soldaţii teoriei au murit; au apărut în loc mercenarii hiperspecializaţi sau moştenitori înscrişi la cursuri de management, dar mai ales o armată nouă, de cronicari ai teoreticienilor, istoricii culturali ai Franţei contemporane. De la Antoine Compagnon la François Dosse, Michel Winock, François Cusset, Roger Chartier, Pierre Bourretz, Marc Augé, noii umanişti francezi au început travaliul de analiză pe ceea ce la biblioteca naţională se numeşte inscriptions occidentales – recente –: noul tezaur modern e pregătit de vizită.

Revenirea la faimoşii ani 1960 nu e însă doar o dovadă de lapsus de producţie metaculturală. În Franţa, viteza derulării discursurilor critice le-a transformat prea uşor în poncife, iar ele au trecut astfel în alte spaţii culturale, printre care cel românesc. Barthes, da, Barthes nu e doar structuralistul ultragiant care l-a făcut pe Balzac să-şi strepezească fonologic dinţii în mormânt: SZ. Dar dacă Lacan e încă un necunoscut (în ciuda unor eforturi post-zizekiene ale lui Alex. Cistelecan), dacă Derrida şi Foucault au fost preluaţi de umanioarele din America şi aju