Cum poate o ţară mică, fără resurse şi cu slabe capacităţi militare să facă faţă unui colos ca Uniunea Sovietică în vremea lui Stalin? Finlanda a reuşit acest lucru timp de aproape trei luni în teribilul război purtat în iarna 1939-1940. Forţele finlandeze conduse de mareşalul Gustav Mannerheim au stârnit admiraţia întregii lumi democratice marcate de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Eroismul nu a putut evita, până la urmă, înfrângerea şi pierderile teritoriale în favoarea sovieticilor, dar Finlanda a rămas în conştiinţa tuturor drept ţara care i-a spus „Nu” lui Stalin. Acest „Nu” a avut consecinţe istorice pentru finlandezi. La sfârşitul războiului, Mannerheim ajungea preşedinte al ţării, recunoscut de sovietici, chiar dacă luptase ca aliat al lui Hitler împotriva URSS. La mii de kilometri, pe flancul de sud, România avea să fie pusă în vara anului 1940 în faţa unei situaţii similare. Ultimatumul lui Stalin ne cerea să cedăm Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar Regele Carol al II-lea şi majoritatea sfătuitorilor săi nu au curajul să spună la rândul lor „Nu”. Armata Română se retrage umilită fără să tragă un foc de armă. Impactul asupra moralului naţiunii va fi devastator. Carol al II-lea abdică, Mareşalul Antonescu se va alătura şi el lui Hitler şi, la finalul războiului, va sfârşi executat drept criminal de război. Finlanda nu va fi bolşevizată şi îşi va păstra regimul democratic. România va cunoaşte ocupaţia Armatei Roşii şi dictatura comunistă. În cadrul serialului editorial dedicat intrării României în război acum 70 de ani, revista „Historia” aduce în prim-plan figura mareşalului Mannerheim. Comparaţiile cu mareşalul Antonescu sunt inevitabile. Situaţia în care s-au găsit cei doi şi popoarele pe care le-au condus au fost similare; deznodământul, atât de diferit. De ce? Mai citeşte: Scandal româno-sovietic la Mormântul Mareşalului Antonescu-Mannerh