La jumătatea deceniului 50, „fița” supremă printre tineri era aceea de a fi văzut pe șantierele de muncă voluntară, în uniformă de brigadier

Ne scrie domnul Ilie din Teleorman. „Sunt unul dintre miile de tineri, aproape copil la acea vreme, care au umplut şantierele patriei în mod voluntar şi care mai păstrează la loc de cinste, pe lângă alte titluri obţinute în viaţă, şi pe acela de brigadier. Totul a început în anul 1953, când, pe motiv că proveneam dintr-o familie avută, am fost dat afară din şcoala tehnică.

Aveam 16 ani şi credeam că s-a năruit cerul pe mine, mă simţeam fără nici un rost, alungat din societate pentru o culpă de care nu mă făceam vinovat. Ţin minte că pe vremea aceea erau în floare chemările la muncă pe şantierele patriei. Poate că e greu de crezut astăzi, dar nume ca Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu sau Lunca Prutului aprindeau imaginaţia celor de vârsta mea şi, chiar mai mult decât propaganda de partid, spiritul de aventură era cel care ne făcea să semnăm, cu creionul chimic înmuiat pe limbă, adeziunile de brigadier.

Iertarea de păcate

Dacă îmi este permisă o mică glumă, mergeam pe şantiere cu avântul cu care astăzi, tinerii dau buzna în zonele de fiţe din Dorobanţi. Şi nouă atunci, ca şi lor acum, ne plăcea să fim văzuţi în acele locuri...”

Promisiunea că prin voluntariat va fi iertat de „păcatul” de a fi chiabur şi adrenalina tinereţii l-au determinat pe adolescentul Ilie, nu numai să-şi treacă numele pe lista brigadierilor ci şi să organizeze, chiar el, Brigada 6 – Transporturi. Ajunşi în Capitală, prima dată am mers pe şantierul Stadionului 23 August. Pentru o zi am fost trimişi la hotelul Athenee Palace, aflat în plină renovare.

Din păcate, s-a constatat că nu mai aveam unde să fim cazaţi şi am părăsit şi acest şantier. A treia oară am ajuns pe şantierul Griviţa Roşie din cartierul Bucureştii Noi, unde am constru