Dumnezeule! Cel mai tare pianist al nostru are microbul fotbalului. Dan Grigore vorbeste despre muzica si, culmea, despre sportul cu balonul rotund.
Dan Grigore: Un an de zile m-am luptat sa-mi recuperez piciorul rupt la fotbal, a fost cu suruburi, rau de tot si la prima fenta facuta m-am nenorocit. Mai ales ca joc pe asfalt si asfaltul e moartea articulatiilor.
Reporter: Noi jucam pe artificial.
D.G.: Da, alta viata, dar ai mei sint mai zgirciti.
Rep.: Pe ce post jucati?
D.G.: Dom’le, eu joc supertacticizat. Baieti, nu intrati decisiv, toata lumea inapoi, veniti in zona. Sint din asta cu pedagogii plicticoase. Si, spre enervarea mea, colegii mei nu sint la fel de intelepti. Le vine sa se duca. Ii uita Dumnezeu prin atac.
Rep.: De unde va vine?
D.G.: Din copilarie. In pauzele rare, intre orele de studiu, fugeam si bateam o mingiuca. Tactica e din capul meu. Rezultatele obtinute arata ca mi-ajuta.
Rep.: Pai, e mai bine pe ei, pe mama lor!
D.G.: Poate o fi mai bine. Eu sint cu organizarea apararii, asta nu inseamna ca nu ma duc in atac si nu dau si goluri, chiar imi place sa dau goluri frumoase. Fiind rapidist, dau goluri sub deviza „Mai bine o ratare frumoasa decit un gol urit“.
Rep.: Va enervati cind pierdeti?
D.G.: Cum sa nu, dar nu din cale afara, nu patologic. E o oftica normala.
Rep.: Mergeti pe tacticile lui Piturca?
D.G.: Eu sint mai mult turca. El e, de fapt, numarul PIturca, eu sint doar turca. Sa nu credeti ca nu facem lucruri frumusele, demarcari, schimb de locuri, deschideri false cu incrucisari, ca sa cream culoare. Domnule Istodor, ne cunoastem de 40 de ani, dar reusim fente fatale, fente surprinzatoare. E semn de viata cind iti surprinzi adversarul.
Rep.: Va aparati miinile?
D.G.: Nu, nu. Nu joc cu manusi, nici iarna. Dar am reflexe ultraciudate. Ridic miinile
