Sistemul de tratate de pace de la Versailles şi noua ordine internaţională, instituită după 1919, conferiseră României posibilitatea recunoaşterii actului de la 1 decembrie 1918, ceea ce făcea imposibilă abandonarea alianţelor din primul război mondial. Politica externă românească din perioada interbelică, integrată principiilor Societăţii Naţiunilor, deşi "o turmă şi un păstor" avea să rămînă, încă, "un ideal pentru cel mai înflăcărat apostolat cu putinţă". Ea este contestată şi astăzi, în ciuda unor realizări - care ţin de perioada cînd la conducerea ei se afla Nicolae Titulescu, în condiţiile existenţei unui moment, respectiv vara anului 1940, cu semnificaţii profunde pentru întregul curs al politicii externe româneşti de pînă atunci. În planul politicii externe, România a urmat cu fidelitate linia pe care o trasează Ion I.C. Brătianu, prin semnarea, în 1916, a Tratatului de Alianţă cu puterile Antantei, aceea a unei alianţe cu Franţa, care ne dăruise destule dovezi de simpatie şi prietenie. Această linie de politică externă a fost determinată în timpul primului război mondial de situaţia deosebită a României, de interesele şi aspiraţiile sale, de un firesc şi normal sentimentalism, dar mai ales de o analiză lucidă a momentului. Totuşi au existat, în perioada 1919-1939, o sumă de informaţii secrete şi analize politico-economice care îi îndreptăţeau pe oamenii politici şi de stat români să ia în considerare o răsturnare a alianţelor tradiţionale. Acele conştiinţe care au înţeles importanţa şi semnificaţia poziţiei noastre geopolitice şi geostrategice, precum şi cursul pe care îl luau relaţiile internaţionale, au fost îndepărtaţi, cu multă grijă, din luminile rampei . Peste avertismentele lor s-au aşternut nepăsarea contemporanilor şi cavalcada faptelor ce au devenit istorie. Conducătorii diplomaţiei româneşti, împreună cu o parte însemnată a colaboratorilor