"Astăzi, în ciuda re-legalizării Bisericii greco-catolice de către puterea română de după revoluţia din 1989, contenciosul dintre ortodocşi şi uniaţi este relansat cu atît mai multă intensitate cu cît acesta are loc pe fondul resurgenţei naţionalismului post-comunist...." "Eu m-am întors la greco-catolici. Da' mai mă duc din cînd în cînd şi acolo (la ortodocşi). De exemplu, ce-mi place mie şi nu se face la greco-catolici, se face la ortodocşi, seara, se face Vecernia, sînt cîntece foarte frumoase acolo, de exemplu, duminica vin aici (la biserica greco-catolică) dimineaţa şi seara mă duc la ortodocşi." Primul citat îi aparţine lui Olivier Gillet şi redă imaginea publică, aproape oficială, a relaţiei dintre ortodocşi şi greco-catolici în România. Al doilea este extras dintr-o lucrarea de antropologie a lui Stephanie Mahieu şi redă o parte din zecile de interviuri realizate în decursul a cîţiva ani cu credincioşi din Ardeal şi Maramureş. Conflictele nu lipsesc nici din aceste relatări ale practicilor cotidiene, dar sînt conflicte funciare, sociale sau pur şi simplu interpersonale, care nu-i împiedică pe oameni să meargă cînd la o biserică, cînd la alta, iar pe preoţii celor două confesiuni să meargă împreună la o nuntă sau o înmormîntare. Cele două imagini nu se prea potrivesc, dar este greu de spus unde este "realitatea", care dintre cei doi autori are dreptate. Cert este însă că a deduce existenţa unui potenţial război confesional pe baza doar a unor discursuri publice este total exagerat: practicile sociale nu se identifică niciodată întru totul cu

declaraţiile de putere din spaţiul public ! Aceasta îmi aduce aminte de un alt studiu, al antropologului american Gerhard Creed, referitor la industrializarea comunistă (în Bulgaria). Teza lui de bază este că, în ciuda ideologiei dominante a industrializării şi a tuturor eforturilor depuse de Putere în această