Un haos deplin prezidează cel mai recent roman al lui Virgil Duda, Despărţirea de Ierusalim. Nu este vorba despre o inaptitudine compoziţională a prozatorului (întotdeauna atent la articulaţiile cărţilor sale) şi despre o deficienţă structurală a volumului. Acesta îşi trage substanţa tocmai din dezorganizarea, răvăşirea unei vieţi ce încearcă să se refacă dincolo de raza de acţiune a megalomaniei ceauşiste, în anii '80. Proza avansează semnificativ spre teritoriile biograficului, pe care şi le anexează, schimbându-şi implicit şi explicit registrul. Chiar dacă autorul continuă să literaturizeze, să-şi definească pregnant personajele, să urmărească variatele posibilităţi de închegare a unor scene, non-fictivul devine, în fine, dominant în scrisul lui Virgil Duda. ,Romanul" său nu pare să fie altceva decât un decupaj existenţial, făcut din punctul de tensiune al unei noi şi dramatice experienţe. Plecat în 1988, cu acte în regulă, dar după infinite tracasări, din România socialistă şi debarcat în Ierusalim, emigrantul aproape cincuagenar intră, la propriu şi la figurat, într-o altă vârstă a vieţii sale mature, o etapă complet diferită de cele anterioare şi care amână să îşi precizeze profilul, să se contureze mai exact, să se lase desluşită. Avem în faţa ochilor un personaj complet năucit: nu altul decât autorul cărţii, care încearcă din răsputeri să se adapteze la noua lume, păstrându-şi totodată reflexele şi motivaţiile de scriitor. La un prim nivel de lectură şi înţelegere, story-ul se reduce la tribulaţiile protagonistului în căutarea unui loc de muncă, în Ierusalim şi apoi în Tel Aviv, cu finalul fericit al unor salarii în sfârşit încasate, la Biblioteca Municipală. Mai în profunzime, însă, avem aici o meditaţie gravă (fără ostentaţie retorică) asupra destinului unui scriitor de limbă română, obligat să părăsească ,matca" literaturii noastre şi să se redefinească în