Mâna subţire la încheietură ca un vreasc. Degetele alungite de parcă nu se mai terminau. La unghiile groase, buricele ca mingiuţele de tenis - îngălbenite de tutun. Mâna dreaptă. O aşeză pe masa de lemn din tindă. În colţul de sus, printre pânze groase de păianjen, radioul. Cheţa Vasile din Desiştea îşi spuse că fără nevastă vreme de zeci de ani se gândea nopţile că nu va putea trăi. Îi cumpărase de la oraş canapeaua roasă cu o adâncitură în mijloc. Chiar deasupra, pe perete, era "Cina cea de Taină", icoană italienească. Faină. Cu rama făcută la Oraş. Maria murise de opt ani. Acuma se gândea liniştit la ea. De parcă nici n-ar fi fost.

Era palid. Pomeţii osoşi. Obosit. Epuizat de munca de peste zi. Cheţa Vasile din Desiştea era singur. Trăia cu ochii. Simţea cum i se sparg culorile în creier, ţâşnesc din iris ca aripile de lilieci. Lumina era ca o compasiune. Mâncase din carnea aia de porc friptă în bloadăr. La început se uitase la bucata cărnos-roşie ce scuipa parcă sânge. Şi apoi grăsimea. Era porc de coteţ. Vomă. Scârbă. Apoi poftă de mâncare. Se visă în măcelăria lui Şloim. De lângă râu. Parcă i se scutură ceaţa de pe pleoape. Şloim îngenuncheat umblând după bucăţile coşere de carne ale unui viţel. Îi dădu bineţe. Continuă să taie carnea zâmbind. Murmurând rugăciuni de neînţeles. Parcă te poţi ruga atunci când omori un animal. Dar ziua aceea cu soare galben-pământiu, cu zgomote înăbuşite de oase, cu lovituri regulate de satâr. La fiecare zgomot ţâşnea sângele. De parcă nici n-ar fi fost.

Cheţa Vasile din Desiştea ieşise speriat din măcelăria lui Şloim. Alergase la cârciumă. Printre oameni. Îi ardea gâtlejul şi parcă se sufoca. Avea muşchii încordaţi. Era din nou mic. Nu-l mai vedea nimeni.

Cheţa Vasile din Desiştea se trezi cu un bulgăre auriu în piept. Era neliniştea care nu-i plăcea deloc. Din cauza ei nu mai dormea ziua. Somnul de noapte era