„Explozia demografică” a cafenelelor şi barurilor cu ştaif din centrul Bucureştiului din ultimii ani a atras după sine şi creştearea numărului de locuri în care spiritul artistic şi boemia pot crea şi se pot exprima liber.

Generaţii mai vechi de „artişti renegaţi”, anteprenori cu viziune şi spirit liber şi grupuri de tineri plini de entuziasm, care refuză să urmeze convenţiile clasice ale artei spectacolului s-au unit pentru a contura o subdiviziune a scoietăţii artistice din Capitală, numită lumea teatrelor alternative.

Conceptul nu e nou şi nici autohton. De la Cabaretul lui Voltaire din Zurichul începutului de secol XX, când Tristan Tzara forţa limitele suportabilităţii publicului cu show-urile sale dadaiste, până la mega producţiile Off-Brodway din New York, cu bugete de milioane de dolari, toate ţările cu pretenţii culturale şi-au pus „la dospit” o comunitate de artişti pentru a forma o alternativă de calitate a spectacolelor clasice şi a convenţionalului artistic.

Geneza neconvenţionalului dâmboviţean: Teatrul Luni de la Green Hours

Anii '90 au adus vechii societăţi româneşti de stat o infuzie de individualizări şi proiecte independente, pe toate planurile, inclusiv în teatru. Era o vreme a schimbărilor, a tatonărilor creative şi a experimentelor artistice.

Pe Calea Victoriei, la numărul 120, apărea în anul 1994 un spaţiu în care se adunau artiştii tineri, se asculta jazz, se povesteau proiecte şi vise utopice. Locul a evoluat natural şi în scurt timp avea să se închiege acolo prima societate artistică cu adevărat dezinhibată de metehnele comuniste, primul café-teatru din România, primul teatru 100% independent din România: Teatrul Luni de la Green Hours.

Cu Voicu Rădescu în prim-plan, spaţiul avea să iasă din anonimat foarte repede, iar România avea să afle curând că reuşita unui spectacol nu ţine doar de colaborarea