Discuţiile despre plagiat sunt iar la modă, deşi tema-i veche de când lumea. O carte „la temă” publică editura ieşeană „Timpul”, sub semnătura lui Mircea Coloşenco: „Delictul literar: imitaţie, copiere, plagiat. Istoria negativă a literaturii române, 1882-1937”. De unde aflăm că, în numai 55 de ani, s-a rotunjit o incredibilă listă de nume, opere şi... delicte, mai toate marile semnături din pagina veacului fiind, într-un fel sau altul, implicate. Multe cazuri sunt flagrante, altele „subţiri”, alături de închipuiri întemeiate pe argumentaţie de tipul „un băiat iubea o fată – plagiat după Shakespeare”. Că multe teme migrează, că-s de neevitat (până la un punct) împrumuturile, preluările, localizările aduse în pragul pirateriei, se ştie: există şi vor exista.
Că în perioada începuturilor literare româneşti se „translau” curent texte rămase până azi sub semnătura... traducătorului ori localizatorului, iar se ştie. Dar ceea ce afli din cartea lui Coloşenco depăşeşte şi închipuirea.
Spicuiesc la întâmplare: „Mioriţa”, perla folclorului românesc, a apărut în colecţia „Selecţie din cele mai frumoase cântece franţuzeşti” cu menţiunea „Cântec pe cuvinte de Hippolite Ryon” (1894). Prima reacţie la noi: servili şi timoraţi în faţa marii literaturi franceze, românii s-au întrebat cu grăbire dacă nu cumva Alecsandri (culegător, nu autor) l-a plagiat pe... Ryon! Numai că şi Alecsandri este dator-vândut francezilor: comedia sa „Agachi Flutur” e-o localizare după E. Labiche. După cum Negruzzi a tradus (şi atât) din Mérimée, Donici din Krâlov, Coşbuc din Stieler, Lermontov, Chamisso, Cezar Petrescu din Maupassant, London, Goncearov, Profira Sadoveanu din F.E. Raynal, Vlad Nicoară din Balzac, Damian Stănoiu din Gogol ş.a.m.d.
Şi lui Eminescu i se reproşează pastişe, localizări, imitaţii, preluări de teme, unele însoţite de necesara precizare, altele nu. În apărarea