In ciuda aparentelor, identitatea nu poate fi abordata decit intr-un cadru interdisciplinar. Si asta nu doar fiindca notiunea in sine trebuie considerata (si discutata) simultan in mai multe sisteme de referinta, psihologie, filozofie, sociologie etc., dar si pentru ca regasim adesea conceptul in multiplele sale intrupari atit in literatura si in critica literara, cit si in diversele genuri si variante ale studiilor culturale. Mai mult, obsesia identitatii este adesea o constanta a discursului politic.
In sfirsit, ideea isi are propria ei istorie, precum si momentele ei de glorie si de cadere.
Erik Erikson considera conceptul de identitate ca fiind esential definirii unei personalitati „normale“, adica a unui ego capabil sa infrunte alteritatea; Lévy-Strauss, pe de alta parte, s-a referit la problema identitara ca la un nouveau mal du siècle. Este identitatea un concept tribal, cum il defineste Amin Maalouf in cartea sa Les identités meurtrières sau un produs al modernitatii? Unii pozitioneaza momentul aparitiei ideii de „identitate“ undeva intre Homer si poezia lirica a lui Archilochos, in Grecia secolului al VII-lea i.H. Problema identitatii ne preocupa la nivel individual, dar si in planul existentei noastre colective, fiindca oricit de individualisti am dori sa fim, nu putem sa ne detasam intotdeauna de destinul nostru de grup.
Autorul libanez mentionat mai sus, care traieste in Franta si scrie in limba franceza, se intreaba de ce, in decursul istoriei, atitea popoare au comis crime in numele „identitatii“; este vorba in acest caz de identitatea considerata in intruparea ei colectiva, definita fie intr-un plan religios, fie intr-unul politic sau biologic. In alta parte insa, Maalouf isi pune intrebarea „clasica“ a identitatii personale, intrebare pe care, in imprejurari similare, si-a pus-o adesea si Cioran (e interesant de remarc
