O finală. Doi fotbalişti. Două poveşti. Un cîştigător.

Drogba

Era tot o lună de mai. Culmea, tot o zi de 19. Puţin mai la nord, în Goteborg, Suedia. În 2004.

Didier Drogba avea 26 de ani şi juca la Olympique Marseille. Francezii se calificaseră în finala Cupei UEFA unde au jucat cu Valencia.

Prima finală pentru Drogba. Jucător entuziast, cu o poftă enormă de gol. Tocmai făcuse cel mai bun sezon al său la Marseille. A fost anul exploziei.

Momentul culminant avea să fie, bineînţeles, finala cu Valencia. Poate mai mult ca orice jucător, Drogba şi-a dorit să ridice cupa la finalul meciului.

Şi a jucat, s-a străduit, a încercat. Dar Valencia a fost mai bună şi s-a impus cu 2-0. Scurt, fără speranţe. Fără regrete.

A urmat festivitate de premiere. Rînd pe rînd, jucătorii lui Marseille s-au perindat pe podium pentru a-şi primi medaliile de argint.

Nu şi Drogba. A simţit că locul său nu e acolo. Pentru el, locul doi nu exista. Doar locul 1 contează. Nu a vrut medalia. A refuzat. Cu greu a aceptat-o după ce oficialii lui Marseille au insistat cu el.

A urcat pe podium, fără să aibă acea carismă a unui campion care poate să îşi asume şi o înfrîngere. Un oficial UEFA a încercat să îi pună medalia la gît. Drogba a refuzat din nou, după care a luat-o în mînă şi s-a făcut nevăzut. Încă nu era pregătit să fie campion.

În acea vară a fost cumpărat de Chelsea. A avut nevoie de opt ani pentru a cuceri un trofeu european pe care l-a ratat într-o noapte îngheţată din Suedia. Dar s-a schimbat. S-a maturizat. În pragul retragerii, Drogba a învăţat cea mai importantă lecţie a fotbalului: aceea de a fi un campion.

Felicitări, Drogba!

Schweinsteiger

Se spune că a treia oară este cu noroc. Aşa a sperat şi Basti. Două dezamăgiri majoare erau deja prea mult. Nu era loc şi pentru a treia.

Prima dată s-a întîmplat