Conceptul de "ambiguitate constructivă" se referă la folosirea valenţelor semantice ale limbajului, într-o negociere, pentru a acoperi, formal, prăpastia dintre părţile aflate în dispută. Fiecare găseşte în text, astfel, o interpretare acceptabilă, ceea ce face posibilă încheierea unui acord, în ciuda faptului că părţile rămîn pe poziţii diferite, dacă nu chiar opuse. Ideea a fost aplicată cu mult succes de celebrul diplomat şi om politic Henry Kissinger, la începutul anilor "70 ai secolului trecut şi anunţă intrarea dreptului internaţional în era post-modernităţii. Negocierea ambiguităţii lua locul negocierii clarităţii cardinale. Din domeniul specializat al diplomaţiei, unde s-a dorit a fi doar o unealtă, nu bază pentru o nouă filosofie a dreptului, metoda a făcut o spectaculoasă carieră politică. Dintr-o dată, politicianul a găsit cheia care-l dezlega de cuvîntul dat sau pronunţat public. Discursul politic a devenit Arta Neclarităţii Credibile, pentru a da fiecărui receptor latitudinea de a decodifica mesajul aşa cum vrea el să-l înţeleagă, în acord cu dorinţele şi aşteptările lui, adesea, însă, fără nicio legătură cu intenţia sau constructul conceptual folosit de emiţător.

Pînă unde poate fi întinsă această coardă a ambiguităţii? Limita ei naturală este acolo unde uzul se tranformă în abuz, unde obiectivele comunicării politice nu mai sunt deloc servite, adică "una vorbim şi başca ne-nţelegem", iar ambiguitatea dis­truge legătura de încredere dintre ales şi alegători. Acest fenomen se întîmplă sub ochii noştri şi este unul dintre cele mai corozive ingredinte din amestecul otrăvit turnat de oamenii politici la rădăcina şi aşa plăpîndă a Democraţiei din România.

Iau un exemplu, pentru ilustrare.

Acordul dintre România şi Fondul Monetar Internaţional nu este un fapt politic oarecare şi nici o tehnicalitate minoră a exerciţiului puterii executive. E