Recentele şi oarecum neaşteptatele prezenţe ale preşedintelui Traian Băsescu la sărbătoarea religioasă a Izvorului Tămăduirii, dar şi la cea laică a Sâmbrei Oilor au fost de natură să stârnească, aşa după cum era de aşteptat, imaginaţia şi apetitul verbal al analiştilor politici, comentatorilor, părerologilor ce se perindă zilnic pe ecranele televizoarelor.

Cum respectivele evenimente intervin după o lungă perioadă în care şeful Statului a evitat, de teama huiduielilor, băile de mulţime ce îi erau atât de dragi şi de familiare odinioară, cum nu există român care să nu ştie că Traian Băsescu nu e defel adeptul actelor gratuite, încercarea desluşirii sensurilor şi scopurilor manifestărilor de ultimă oră ale întâiului om în Stat sunt cât se poate de normale.

Locul în istorie

Unii comentatori sunt de părere că preşedintele, aflat în ultima parte a ultimului său mandat, ar fi declanşat o amplă operaţiune de imagine la capătul căreia să se afle împăcarea cu poporul şi dobândirea unei cât mai favorabile poziţii în istorie. Traian Băsescu ar urma astfel exemplul a doi dintre predecesorii săi aflaţi la cârma Statului român în etape şi în condiţii istorice diferite. E vorba despre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Iliescu.

Primul a fost un dictator sângeros. Gheorghiu-Dej a fost întâiul dictator comunist român, personaj al subteranei al cărui nume este legat de cea mai neagră, mai teribilă parte a istoriei contemporane a României. Dej a ordonat deportări şi asasinate, arestări şi condamnări la temniţă grea, pedepse individuale şi colective pentru vini inexistente. A săvârşit comunizarea României. A îndeplinit fără să crâcnească ordinele Moscovei, a obţinut binecuvântarea ei în lupta pentru putere în partid, şi-a înlăturat fără remuşcări foştii tovarăşi de drum.

În ultimii ani ai domniei-sale, a procedat la o oarecare umanizare a dictaturii sale, a redu