În Italia, poţi avea oricînd şi oriunde parte de surprize. Iată, la institutul X dintr-un fermecător orăşel universitar, am primit o aceeaşi cartelă magnetică pentru acces la cantină şi la bibliotecă. La cantină, totul funcţiona ca uns: introduceam cartela într-un cititor, pe ecran apărea numele subsemnatului, ora şi anunţul „barieră deblocată“, şi puteam trece (cam ca la metroul nostru). Era clar că nu se putea folosi cartela de două ori pentru aceeaşi masă etc. Tehnologie de vîrf. La bibliotecă, în schimb, stupoare! Trebuia să-mi trec numele într-un registru, să scriu data şi ora intrării, iar cînd plecam, aveam de notat ora ieşirii. Dar la ce folosea cartela? Foarte simplu: în registru treceam, cu mînuţa mea, şi numărul cartelei! De ce nu puseseră şi la bibliotecă acelaşi tip de barieră ca la cantină? Mister italian.

Oricum, întîmplarea m-a mai conciliat cu bibliotecile din facultăţile noastre. Şi aici trebuie să te treci în registre, să notezi chiar şi numărul de volume consultate. Nici la noi nimeni nu vrea să audă de sistemul din alte ţări (nu de soare pline, ci dimpotrivă), unde profesorii şi studenţii de master şi doctorat au acces nelimitat, adică zi şi noapte, la bibliotecă folosind o cheie sau cartelă magnetică. Pe de altă parte, dacă în biblioteca italiană despre care vorbeam, odată intrat, aveai la dispoziţie adevărate comori, başca toate facilităţile, de la fotocopiator la lector de microfilme – aşa încît ciudăţenia de la intrare devenea aproape neglijabilă –, în bibliotecile noastre greu găseşti ce cauţi şi tot sistemul ăsta primitiv şi stînjenitor e cu atît mai ridicol şi enervant. Ceea ce-mi aduce aminte de bancul cu bordelul de zece etaje deschis pe vremea lui Ceauşescu: „Noi femei n-avem, dar organizarea v-a plăcut?“. Nu, nici măcar organizarea. N-avem noi cărţi în bibliotecă, n-avem bani de achiziţii, dar ne ţinem mîndri (ne apărăm