Producţia Teatrului Naţional din Bucureşti, „Comedia norilor“, este un spectacol cu o miză prea mică pentru o scenă atât de mare. Dintr-un singur foc, 1.000 de spectatori pot pleca dezamăgiţi, pentru că propunerea lui Dan Tudor zgârie umorul doar la supra-faţă, încercând să-i facă pe oameni să râdă doar la ce se vede, şi nu la ce se ascunde dedesubt.
Aristofan scria această piesă cu 2.400 de ani în urmă şi nu ideea actualizării operei este un punct greşit de plecare, ci modul în care această reinterpretare a fost făcută. Dan Tudor duce umorul spre circ şi prin opţiunea sa scade vertiginos media de vârstă a spectatorilor, spre zona 12-16 ani.
Ce este greşit
Spectacolul lui Dan Tudor aruncă în derizoriu până şi miza textului său, sabotându-se prin diversiuni care îl îndepărtează pe spectator de la esenţă.
Pasiune. Actorii par obosiţi şi nu se observă nicio urmă de plăcere în jocul lor. Lasă impresia că nu au fost stimulaţi să obţină mai mult de la personajele lor.
Scenografia. Este sub orice critică şi nici măcar nu reuşeşte să umple armonios spaţiul. Senzaţia de goliciune, de sărăcie, te urmăreşte tot timpul. Sunt multe locuri nefructificate, iar acolo unde s-au pus elemente de decor nu-ţi vine să arunci ochii. Ceea ce vezi este, pur şi simplu, urât: cutii de carton aruncate unele peste altele, un covor ponosit pe o platformă de lemn şi o structură, tot din cel mai prost lemn, încropită pe trei niveluri, sunt elementele de sprijin pentru actori.
Coregrafia. Surprinzător, dar e de neînţeles cum a putut Răzvan Mazilu să gireze aşa ceva. Actorii au mişcările unor copii de grădiniţă.
Muzica. Cântecelele sunt tembele, nu au niciun fel de linie melodică şi sunt interpretate prost. Niciun actor nu-şi evidenţiază vocea.
Când artişti de la alte teatre se străduiesc să cânte live, încercând să demonstreze cât de compleţi sunt
