Emoţiile umane se schimbă continuu; emoţiile nu sunt precum clădirile, să dăinuie o sută-două de ani. Ele se pot schimba de la o clipă la alta uneori; instabilitatea le caracterizează şi ne caracterizează ca fiinţe emoţionale. De aceea ne îndoim de propriile noastre iubiri din trecut şi sfarşim prin a ne întreba cu sinceritate; ”Oare eu am iubit? Ce înseamnă să iubeşti”? Cineva mi-a spus zilele trecute; ”Eu n-am spus nimănui... te iubesc”! Cu alte cuvinte, nu mi-am exprimat niciodată emoţia de iubire. ”Dar ai simţit că spui în interiorul tău”, am întrebat eu? ”O, am simţit uneori, dar n-am spus! Vorbim aici despre puterea de a avea emoţii şi, mai ales, despre capacitatea de a ne exprima aceste emoţii. Despre puterea de a alinia sentimentul cu gandul, gandul cu ceea ce spunem şi ceea ce spunem cu ceea ce facem. Pentru că noi simţim iubire, gandim ”te iubesc” uneori, dar nu spunem şi – nu de puţine ori – nu ne comportăm cu iubire, de teamă să nu fim răniţi. Aşa intrăm în conflict cu noi înşine, căci ne reprimăm emoţiile. Undeva, în trecut, începe caruselul îngust al reprimării emoţionale şi se întamplă atunci cand ne deschidem emoţional, ne exprimăm sincer, dar sfârşim prin a fi răniţi, prin a fi respinşi sau neînţeleşi. Frica de durere emoţională, de a fi părăsiţi, abandonaţi sau devalorizaţi ne sfâşie curajul şi ne invită să ne ascundem trăirea emoţională autentică. Pentru că ne e frică să spunem ”te iubesc”, ajungem să nu mai simţim ”iubire” într-o bună zi, ajungem să trăim pe jumătate, să ne exprimăm pe jumătate, să ne simţim goi, pustii şi, parcă, îndepărtaţi de viaţă.
Să ne exprimăm emoţiile în mod deschis şi sincer e – poate – una dintre condiţiile esenţiale ale vitalităţii, ale sentimentului omenesc adânc de a fi viu şi de a simţi că trăieşti. Emoţiile reprimate te pot face să te simţi rece, să respingi iubirea şi apoi să simţi şi să crezi că nu iube