A te bloca asupra detaliului că autorul Semnelor lui Hermes scrie „bine” înseamnă a-i lua mai mult decât îi dai, a-l lăuda cu ocaua mică. Sigur că scrie bine, chiar foarte bine, uneori chiar abuziv de bine. Dar nu o face ostentativ, textele sale nu sunt manieriste sau provocator ornamentale. Ele respectă un temperament cu suprafeţele sale luminoase şi cu adâncimile lui obscure.
Am scăpat ocazia de a scrie, în această pagină, la vremea cuvenită, despre rotunjirea, de către Florin Faifer, a unei vârste pe care, din inerţie sau pur şi simplu din neştiinţă a vieţii, cei tineri o socotesc „frumoasă”. Habar nu am cât e de „frumos” să (vorba lui Breban: Ha-ha!) prinzi în buchetul vieţii al 70-lea (ce? E greu de ales) ghiocel, brebenel, crin (nu, crin nu); sper să o aflu, de-o fi să fie. Ştiu bine însă că există cărţi şi oameni pe care îi găseşti exact atunci când trebuie, iar acest lucru e o mare şansă. Eu unul am avut acest mare noroc, de a da peste câţiva oameni în momente-cheie, când eram deschis şi doritor să bag la cap. Pentru că aceste întâlniri nu se leagă oricând, nu ţin de simpla încrucişare. Ca şi iubirea, şi ucenicia depinde de potrivire, de simultaneitate, de valenţele goale (nesatisfăcute, poftim!) ale respectivului moment. Ameninţ că voi reveni asupra acestui subiect, pentru că mă preocupă. Sunt câţiva (nu mulţi) profesori, scriitori, prieteni (şi mai ce?) care au lăsat urme trainice în viaţa mea şi cărora le voi fi, câtă vreme mă voi conserva lucid, recunoscător.
La începuturile mele publicistice, Florin Faifer a fost, pe lângă puţini alţii, un model. Îmi amintesc stupoarea plăcută pe care am avut-o atunci când am deschis o carte a lui, pe care mi-o pasase, la începuturile mele publicistice, doamna profesor Elvira Sorohan. Aşteptam să dau peste nişte pagini îmbâcsite şi redundante în ştiinţa lor ireproşabilă şi am descoperit o lume plină de via