Despre Paul Cernat nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Cine zice că n-a auzit de el ori e ipocrit, ori n-are nici o treabă cu literatura contemporană. Căci Paul Cernat a devenit, in ultimul deceniu, unul dintre cei mai credibili cronicari literari de la noi.

Ce-i drept, nu acesta e culoarul predilect pe care aleargă „exploratorul" comunismului românesc. Dovadă faptul că, deşi n-a ratat aproape nimic din apariţiile editoriale de prim-plan ale ultimilor ani, Paul Cernat n-a avut până acum ambiţia să intre in ritmul săptămânal al cronicii de carte şi nici nu şi-a strâns foiletoanele in volum. Nu vreau să spun prin asta că Paul Cernat nu ar fi un foarte bun cronicar – dimpotrivă. Ci doar că mizele sale bat intr-o altă direcţie. De altfel, chiar şi in ceea ce priveşte „intâmpinarea" cărţilor, Paul Cernat lasă mereu impresia că nu e un cronicar de voie, ci de nevoie. Adică unul care refuză să accepte micile naivităţi ale speciei şi care nu pierde nici o ocazie să-i pună la colţ pe impresioniştii sprinţari şi pe jurnaliştii culturali. In fond, Paul Cernat nu vede in cronică o reprezentaţie de sine stătătoare, ci doar o repetiţie modestă ce pregăteşte adevăratul show, acela al studiilor academice şi al istoriei literare. Poate de aceea principala calitate a criticii lui Paul Cernat constă in capacitatea ei de contextualizare. Cronicarul nu-i un impătimit al close-reading-urilor (şi cu atât mai puţin al misreading-urilor); insă manevrează ireproşabil situarea şi clasificarea operelor. Citind cronicile lui Paul Cernat, afli intotdeauna când, unde, cu cine şi de ce. Fireşte, asta nu inseamnă că cronicarul s-ar pricepe doar la inventar şi că n-ar avea acces la invenţie. Atâta doar că noutatea interpretărilor sale vine, de regulă, din redimensionarea contextului şi rareori a textului. Altfel spus, punctul-forte al criticii lui Paul Cernat mi se pare