Recenta dezvăluire a plagiatului comis de Umberto Galimberti din lucrarea lui Noica Şase maladii ale spiritului contemporan ridică mai multe teme de reflecţie. În primul rînd, este uimitoare tăcerea mediului intelectual şi cultural atît de la ei, cît şi de la noi, deşi ştirea a fost preluată imediat de către ziare, televiziuni sau agenţii de ştiri. Cînd spun „tăcere“ am în vedere o dezbatere, o comentare a acestei situaţii, iar nu simpla semnalare a plagiatului. După cum se ştie, Galimberti este în Italia un adevărat caz, căci a fost implicat în mai multe situaţii de plagiat. Acest fapt aruncă o lumină extrem de nefavorabilă nu doar asupra carierei sale didactice, dar şi asupra calităţii sale de intelectual în sensul larg al termenului. Desigur, sînt convins că el nu a plagiat toate cele (aproximativ) 30 de lucrări pe care le-a publicat, dar umbra bănuielii rămîne, astfel încît orice cititor îşi pune în mod îndreptăţit întrebarea legată de provenienţa celor scrise de profesorul italian. Cum Galimberti este un nume extrem de important în peninsulă, tăcerea italienilor poate fi interpretată şi în felul sugerat de Costică Brădăţan: despre lucrurile neplăcute, urît mirositoare sau murdare este indicat să te fereşti să vorbeşti, tocmai ca să nu te murdăreşti. Dar dacă aceasta ar fi explicaţia tăcerii, după părerea mea, s-ar arunca o lumină foarte urîtă, deci s-ar obţine exact efectul contrar, căci tăcerea echivalează cu acceptarea şi cu sprijinirea furtului intelectual. Uimitoare pare, de asemenea, lipsa de reacţie din mediul românesc, chiar dacă la noi Galimberti este mai puţin cunoscut. Nu cred că aici trebuie căutată explicaţia, ci în faptul că la noi furtul este generalizat: de la omul politic şi pînă la muncitorul de pe cîmp (pînă la Revoluţie, lucrător pe ogorul patriei socialiste, fapt ce făcea ca furtul să pară a fi din avuţia tuturor), de la sportiv (ce co