Sper să nu-i dezamăgesc pe cititori sau pe colegul de rubrică, dar subiectul de azi nu are legătură cu echipa naţională şi nici cu fotbalul. Dacă scoatem Cupa Davis din ecuaţie, sezonul masculin de tenis s-a încheiat en fanfare: finală între primii doi clasaţi ATP la Turneul Campionilor. Djokovic l-a învins pe Nadal cu o autoritate care anunţă o nouă rocadă în 2014. Dacă aş fi în locul lui Nole, mi-aş calcula vârful de formă pentru Roland Garros. Presimt că la anul reduta de zgură a lui Nadal va cădea. La momentul actual, nu există jucător în circuit care să-l domine de aşa manieră pe spaniol, cum a făcut-o Djokovic la Londra. Sigur, sunt tipii ăia incomozi care dau tare cu serviciul, care trăznesc cu dreapta şi au tot două mâini la rever, dar împotriva lor tot se mai strecoară. Unul singur l-a bătut în stilul ăsta pe zgură şi apoi a dispărut: suedezul Soderling. Cu Djokovic a încercat de toate, dar sârbul a fost realmente fără fisură. Îşi mai arată şi el vulnerabilităţile cu unii jucători, printre care şi Federer, însă aşa cum arată el azi pare conceput anume anti-Rafa! Apropo de Federer, şi el a cedat în tot două seturi cu Nadal, arătând la fel de neajutorat ca spaniolul în faţa sârbului. Adevărul este că armele lui Roger s-au tocit, iar aceste arme oricum nu erau acelea care să-i provoace daune masive lui Rafa. Federer n-a lovit niciodată năpraznic cu forehandul, el strălucea prin viteză de execuţie şi acurateţe în plasarea mingii. Prima dintre calităţi scade cu vârsta, iar a doua este de multe ori erodată de încredere. Poate pe iarbă, dacă l-ar prinde pe Nadal în prima săptămână de Wimbledon, să-l mai poată bate. Acolo încă se mai poate juca tenis de atac, cu serviciu-vole, adică exact ceea ce m-a atras la acest sport. Dincolo de Becker sau Edberg, n-avea cum să nu-ţi placă Yannick Noah (acum cântă, cu destul de mult succes, se pare). Oricum, chiar fără să m