Dan Voiculescu si Marian Vanghelie sunt doua dintre numele din politica romaneasca ce, odata pronuntate, provoaca de la sine reactii de respingere si comentarii dintre cele mai severe.

(Ca sa fim drepti, citarea lor unul langa altul il nedreptateste in buna masura pe Vanghelie care a reusit sa obtina doua mandate de primar, spre deosebire de Voiculescu, care nu a fost in stare sa castige vreodata o competitie electorala prin mijloace proprii.) Asta nu i-a impiedicat ca zilele trecute sa se trezeasca amandoi propulsati in functii la care, cu ceva vreme in urma, nici macar in

visele cele mai frumoase nu aveau dreptul sa aspire. O pura intamplare, un nevinovat joc al hazardului? Ar fi prea simplu si prea frumos.

Despre instalarea lui Dan Voiculescu in fruntea comisiei parlamentare care urmeaza sa ancheteze invocatele incalcari ale Constitutiei de catre presedintele Basescu s-a spus aproape tot.

Un ”tot” care a inventariat viata si activitatea fostului informator al Securitatii, inainte de decembrie ’89, pana la cele mai marunte detalii ale unui palmares al non-performantei, reusit in cei 16 ani de presedintie ai partidului personal, si care a evidentiat, dincolo de orice ambiguitate, lipsa de relevanta si de orice consistenta politica a celui pus sa prezideze o

instanta a carei constitutionalitate a fost contestata din prima clipa. Ce a ramas mai putin limpede descifrat sunt motivele pentru care partidele reprezentate in comisie au fost dispuse sa se puna sub ”comanda” unui personaj de o asemenea factura.

Primul lucru care ne vine in minte ne duce la ideea ca ar putea fi vorba de acordarea unui ”bonus” celui care, de o buna bucata de vreme, s-a ilustrat doar prin agresivitatea permanenta cu care a tratat relatia cu presedintele Basescu.

E gestul obisnuit cu care, dupa o masa copioasa, nist