”Dar eu, ce nu-s strujit pentru hârjoane
Şi nici să mă răsfăţ în dulci oglinzi,
Eu, crunt, ciuntit, ce nu pot să mă-nfoi
Pe lângă-o nimfă legănată-n şolduri;
Eu, cel cumplit deopotrivă,
Prădat la trup de firea necinstită,
Neîntreg şi scâlciat prea timpuriu
Zvârlit în lumea asta vie, şi-ncă
Aşa pocit, scălâmb că pân' şi câinii
Mă latră când şontâcăiesc pe drum;
Da, eu, în piuitul slab al păcii
Nu jindui să-mi petre