De la Celsus la Nietzsche, creştinismul a tot fost criticat pentru tolerarea proştilor şi a infamilor. E drept că Evanghelia cuprinde pasaje curent interpretate în acest sens: sîntem fraţi, răul îi locuieşte pe unii, adică vine din altă parte... Dar tot Evanghelia cuprinde şi texte de semn contrar: Iisus în Templu! Furie şi lovituri de bici! Eu cred că adevărul are, precum briliantul, multiple faţete. Eşti creştin? Ai datoria să ierţi. Numai că proştii şi infamii nu se lasă, cel mai adesea, absolviţi. Dacă prostia traduce misterul fărădelegii, infamia e destinul prostului însurat cu fudulia funcţiei nemeritate, a carierei gonflabile (care nu s-a ciocnit, încă, de acul revelator). Prostia şi infamia sînt fapte sociale grave. Ne poluează bucuria de a trăi laolaltă. Ne intoxică dreptul la aer curat. Iată (inter alia) de ce detest patologia stîngismului radical: nu doar pentru că e pervers nerealistă, ci pentru că minte interesat, lăsînd larg deschisă calea spre infamie a proştilor agresivi.

Aş prefera să evit răstălmăcirea. Prostul nu e totuna cu acela pe care se întîmplă să-l depăşeşti intelectual. Infamul nu e acela care-şi permite să comită, impenitent, dublul maleficiilor pentru care tu, ca om întreg, te-ai acuza îndoit. Prostul adevărat e falsul inteligent. Iar infamul veritabil e orice ins care săvîrşeşte răul, convins că e îndreptăţit să o facă sau că e mereu nedreptăţit dacă nu o face.

Nutresc toată compasiunea pentru cei săraci cu duhul, dat fiind că sărăcia cu duhul implică fie umilitatea obiectivă, fie smerenia asumată. E admirabil să vezi un om slab de minte, care te priveşte dinăuntrul conştiinţei că nu poate mai mult. La fel, îi trec cu vederea pe răutăcioşii minori, care strică din neatenţie, din frivolitate ori din neştiinţă tot ceea ce ar putea lesne menaja, fie că e vorba despre sensibilitatea altora sau de obligaţiile lor profesionale