A mai trecut o aniversare a începutului războiului de la Nistru. După ceremoniile de comemorare (unii le-au numit, pe toate, de-a lungul anilor, „comemorările lui Potiomkin") toată lumea a plecat acasă şi viaţa a continuat, aşa cum este.

Cu fiecare aniversare - şi a fost deja a 20-cea - mă uimeşte tot mai mult felul cum se modifică trecutul. Cele întâmplate atunci, la 1992, nu mai contează decât selectiv. Oameni şi fapte, o bună parte din realitate rămân, aşa cum au fost, doar ca amintiri personale... În rest, în conştiinţa colectivă realităţile de atunci se simplifică tot mai mult până la denaturare şi pot fi exprimate prin clişeele din vorbele rostite în faţa veteranilor de către politicieni. Realităţile războiului degenerează sau - hai să spunem - se transformă într-un fel de mit. Iar mitul de obicei este doar alb-negru.

Aşa că, la drept vorbind şi dincolo de ritualurile corect politice de comemorare din fiecare început de primăvară, morţii rămân cu morţii, viii - cu viii, iar făţarnicii - cu făţarnicii.

Nu vom mai şti, probabil, niciodată atât cât, poate, este arzător necesar să ştim despre cele întâmplate. Pentru a fi sinceri cu noi înşine. Deoarece perioada de după războaie este, oriunde, dar mai ales aici, cea mai prielnică pentru profitori şi ipocriţi. Nimeni nu mai are nevoie, cu adevărat, de ostaşul căruia i-a scrâşnit pământul tranşeelor între dinţi, decât doar pentru exerciţii de comemorare şi îndoielnică retorică de recunoştinţă. Sau, de cele mai multe ori, pentru a-şi acoperi cu politeţe nepăsarea profundă. Revenit din tranşee, ostaşul redevine un cetăţean cam incomod şi jenant, pe seama căruia statul trebuie să economisească. Unica risipă pe care şi-o poate permite acest stat, pe lângă pomenile tragi-comice oferite unor mutilaţi de război, de exemplu, e cea de vorbe frumoase. Pentru că ţara apărată de acest ostaş, odată, a rămas