Nu-mi place ce se întâmplă acum cu tine şi cu familia ta, mai ales relaţia cu fiul tău. Să nu crezi că am de gând să îţi dau sfaturi sau să te corijez, ori aplaud. Dar simt nevoia să îmi spun părerea din măcar două motive.
Unu, că am fost/suntem relativ apropiaţi; şi doi, fiindcă ştiu faptul că tu ai avut mereu o viaţă, o existenţă deschisă presei. Ba, chiar ţi-a plăcut să o faci publică. Uneori chiar din preaplin. Adică să se scrie despre tine fără reţineri.
Or, în condiţiile astea, lumea te judecă, nu eu! şi, după ciudăţeniile, excentricităţile tale publice şi ostentative. Căci tu ai un spirit ludic, care te caracterizează. La care nu toată lumea s-a prins sau pe care îl gustă.
Şi apoi, să adăugăm toate faptele tale glumeţe cu iz sexual. Pe scurt, se zice că fiul a făcut cam ce a văzut în casă, luând exemplul tatălui.
Aici e de discutat, iar eu unul nu mă bag. Am doar a-ţi spune ca tată, ca familist, că eu, un străin, nu am digerat hotărârea de a-ţi dezmoşteni fiul. Căci oricâte prostii ar face - şi le-a comis din plin, nu pot tăgădui - el este totuşi fiul tău. Sângele tău, Cristi. Apoi, ce vină au ceilalţi nepoţi făcuţi cu „cealaltă", cu „ilegitima"? Nu tot tu, prin sânge, eşti bunicul lor?
De ce pentru unii miere şi pentru alţii fiere? Repet, care ar fi vina unor copii nevinovaţi? Aici, la acest capitol, ar trebui să mai meditezi. Să nu-l judeci pe fiul tău cu răutate, ca pe un străin. Şi, nici atât, produsul interzis al iubirii lui. Da, te supără, te deranjează, dar e vorba peste tot, repet, de sângele tău. Ascultă-i glasul.
Sau, dacă accepţi un sfat, eu m-aş mai gândi. Nu e bine ca acum, cu puţin înainte - fi-r-ar mult! - de a te despărţi de lumea asta care ţi-a dat multe bucurii, tu să laşi în urmă necazuri. Altfel spus, vulgar spus, să-l faci pe urmaşul tău direct ca, în loc să plângă la mormântul tatălui, să facă pipi
