De-acum tragedia economică a României a căpătat oficializare şi parafare. Şi, ca atare, nu prea s-ar mai putea merge cu fofârlica. Lucrurilor ar trebui să le fie spus pe nume, inclusiv de cei care au turnat până acum diferite minciuni şi baliverne. Şi trebuie abandonate prostelile cu umblatul după cai verzi pe pereţi, precum adoptarea monedei euro sau "România - a şaptea putere din Europa"! Culmea este că tocmai identificând pe cât posibil mai exact de ce s-a ajuns în această tragedie aflăm răspunsul aproape sigur la ce ne putem aştepta de acum încolo!
Ajungerea României la un pas de intrare în incapacitate de plăţi externe - căci despre asta este vorba! - constituie produsul final al eşecului lamentabil al întregii perioade postdecembriste, care, deşi a marcat ieşirea din comunism şi trecerea spre mult cântatul capitalism, nu a modificat cu nimic, ba chiar a adâncit pe anumite segmente starea de subdezvoltare economică a ţării şi poziţia ei codaşe în Europa. Şi aceasta din motive complexe, pe care însă nu le discutăm acum şi aici.
Se credea însă că evitarea, în ultima clipă, a intrării în încetare de plăţi externe în urmă cu 12 ani fusese o lecţie suficientă pentru ca experienţa să nu se repete. Au intervenit însă trei lucruri care explică de ce experienţa se repetă acum, deşi perioada anilor 2000 n-a mai fost caracterizată, precum cea anterioară a anilor '90, de o acută lipsă de bani.
Primul este accentuarea fără precedent a furturilor din economia naţională. Celor legate de subevaluarea avutului public în privatizări fără noimă li s-au adăugat cele - mereu mai sofisticate şi mai perfecţionate - legate de supraevaluarea achiziţiilor din banul public, în care statul este cumpărător al unor produse şi servicii care au ajuns să aibă costuri fără egal în lume, fie că este vorba despre kilometrul de autostradă, despre metrul de bordu
