Pentru cine are memorie bună şi ani suficienţi în spate, titlul acesta evocă unul dintre primele filme româneşti de succes de prin anii 1950-1960. Şi anume acela care i-a lansat pe Ştefan şi Rodica Tapalagă şi pe Iurie Darie. O comedie simpatică ce n-a lăsat urme prea adânci în istoria celei de-a şaptea arte. Oricum, infinit mai puţin adânci decât cele pe care le va lăsa în istoria politicii postdecembriste episodul evocat emoţional de preşedintele Băsescu la sfârşitul săptămânii trecute. Aproape cu lacrimi în ochi - m-am temut că or să-i izbucnească dintr-un moment în altul - cu vocea-i gravă alterată de o emoţie cu greu reţinută, Traian Băsescu a dat în vileag gestul odios pe care l-a comis şeful guvernului: nu i-a răspuns la telefon! N-am rezistat să nu-mi imaginez un Traian Băsescu uluit, dezorientat de anunţul şefei sale de cabinet: „Nu răspunde!”. „Cum să nu răspundă? Sunaţi-l pe aghiotant!”. „Nu răspunde nici el!” Pe de altă parte, l-am vazut cu ochii minţii pe premier, în cabinetul său de la Victoria, unde-şi bea liniştit cafeaua cu Dinu Patriciu sau cu Peter Imre, uitându-se la ecranul mobilului şi mormăind: „E Băsescu! N-are decât să sune! Sunt ocupat!” Iar apoi, pe aghiotant intând pe vârfuri şi şoptindu-i ceva la ureche. „Nu sunt! Nu pricepi? Nu m-ai găsit!”

E de conceput aşa ceva? Uite că este. Şi nici măcar nu e o premieră. Ceva similar se întâmpla cu opt ani în urmă, când Constantinescu suna în draci la Victoria ca să-l invite pe Vasile la o discuţie pentru a-l convinge să-şi dea demisia. Iar Vasile îşi liniştea secretara: „Lasă-l să sune! Sunt prin Palat. Nu mă găseşti!” Dincolo de pitorescul acestor secvenţe, se desprinde o concluzie: aceea că în anumite relaţii la vârf se ajunge inevitabil la faza necomunicării, cu toate mijloacele perfecţionate care ne stau la îndemână. Chiar dacă, vorba lui Băsescu, s-ar fi putut să fie voba de chestiuni car