Întîmplarea a făcut ca, la puţină vreme după reprezentaţia de la Teatrul Odeon din Bucureşti a lui Miriam W., să văd o altă producţie cu o piesă de Savyon Liebrecht – Banalitatea iubirii, de astă dată la Tel Aviv. Prozatoare şi dramaturg, Liebrecht s-a născut în Germania din părinţi polonezi supravieţuitori ai Holocaustului, iar scrisul ei se concentrează asupra temelor specifice „celei de-a doua generaţii“ (de supravieţuitori) din Israel: conflictul interior al adaptării la o geografie atît de străină celei europene, povara vinei de a fi în viaţă, ciocnirile dintre supravieţuitori şi copiii lor născuţi în noua patrie, alteritatea reprezentată de arabi. Savyon Liebrecht îşi transformă, de regulă, propriile povestiri în texte dramatice – e cazul lui Miriam W. (titlul original fiind It’s All Greek to Me) –, recent dedicîndu-se abordărilor biografice – Banalitatea iubirii e o „punere în scenă“ a relaţiei (de iubire pe viaţă) dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger (şi, din nou, spectrul Holocaustului bîntuie teatrul). Spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti e una dintre cele mai bune montări ale lui – şi cea care păstrează în cea mai mare măsură filonul realist al textului original. Miriam, femeia la jumătatea vieţii (Oxana Moravec) care se întoarce în casa părintească pentru a o vinde, după moartea mamei, se scufundă în amintirile copilăriei marcate de moştenirea Holocaustului şi nostalgia Europei. Un tată sionist (Ioan Coman) care încearcă să-şi sprijine, să-şi salveze sufleteşte soţia, o mamă (Clara Flores) purtînd cu ea memoria tuturor morţilor din lagărele de concentrare, trăind într-un trecut de care nu se poate desprinde, şi o mătuşă Carola (Ada Simionică), sora mamei, a cărei reacţie la trauma deportării este o explozivă dragoste de viaţă. Revederea casei reactivează complicatul mecanism al memoriei, iar trecutul capătă concr