Noroc cu viscolul! Într-un moment în care isteria atacurilor şi contraatacurilor politice îşi dovedea, încă o dată, efectul hipnotizator, divinitatea s-a îndurat de noi şi ne-a trântit în cap un munte de zăpadă, pentru a ne reaminti esenţialul: că important este ce fac, şi nu ce spun cei care ne conduc sau vor să o facă.
Nici faptul că USL şi-a sabotat singură insurecţia semicivilă promiţând ceva ce ar fi trebuit să ştie că nu are curajul să livreze - demisia propriilor parlamentari; nici faptul că liderii săi şi-au bătut joc de valul de simpatie indirectă pe care îi urcase societatea civilă - prin încercarea de a cumpăra cu fonduri publice susţinerea pe termen lung a organizaţiilor neguvernamentale (detalii aici); nici faptul că Traian Băsescu a ales să-şi recite aceleaşi crezuri strategice de schimbare a ţării fără să menţioneze măcar o idee nouă despre cum va reuşi să le transforme în realitate; nici faptul că a catalogat atitudinea sa faţă de Raed Arafat drept o gafă, şi nu semnul unei probleme mai profunde - de unde şi concluzia că nu simte nevoia să se schimbe - nu vorbesc, toate adunate, despre cauzele impasului în care se află România nici pe jumătate pe cât au făcut-o poveştile a câteva mii de oameni prinşi de viscol pe drumuri.
Pentru că, indiferent cât de generoase sau meschine, cât de inspirate sau mediocre, cât de abile sau bolovănoase ar fi ideile, declaraţiile sau gesturile politice, testul lor ultim de calitate se reflectă în cum trăiesc cetăţenii. Plecând de la efect la cauză, o analiză simplă a problemelor mici şi mari de care ne lovim în fiecare zi, a interacţiunii noastre cu statul, de fapt, este suficientă pentru a înţelege că, dacă actuala dispută politică persistă pe coordonatele pe care a început, nu are nici o şansă de a genera vreo evoluţie în societate. Şi cu atât mai puţin de a inspira vreo revoluţie.
De ce nu am fos