Paul Cornea a fost primul profesor adevărat pe care am avut norocul să-l întîlnesc la Facultatea de Filologie a Universităţii (pe atunci) "C. I. Parhon" din Bucureşti. Asta se întîmpla cu aproape o jumătate de veac în urmă. Mai exact, în toamna lui 1957. I-am întîlnit, apoi, şi pe alţii (onorifici doar, ca incomparabilul G. Călinescu, dar şi pe academicul Tudor Vianu sau pe blîndul şi înţeleptul Edgar Papu, pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, admirabilă prin vivacitatea ideilor şi a vorbirii, pe rigurosul istoric literar G. C. Nicolescu ş.a.m.d.), dar pe Paul Cornea nu l-a putut face uitat nici unul dintre aceştia. Poate şi pentru că, în afara cursului, ne-a ţinut şi un seminar. Seminarul fiind o formă de dialog (e drept, la paralele inegale), profesorul şi studenţii se pot cunoaşte mai bine. Specialist de pe atunci în paşoptism (în romantismul românesc, adică), Paul Cornea ni i-a înfăţişat, nouă, junilor necorupţi, care nu împliniserăm vîrsta majoratorului, pe junii tot necorupţi de la 1848, în cap cu Alecsandri. Cînd generaţia paşoptistă intra în scena literară şi politică, în anii �30-'40 ai secolului XIX, Eliade avea aproximativ vîrsta profesorului nostru, iar Alecsandri pe a noastră, a studenţilor. Tineri din două secole consecutive îşi dădeau mîna peste timp. Ce am învăţat de la Paul Cornea a fost, înainte de orice, această stare de spirit tinerească, profitabilă pentru orice cultură. Profesorul nu punea bariere între noi. Generaţiile care ne-au urmat sînt martore că, nici mai tîrziu, cînd Paul Cornea nu mai avea treizeci şi trei de ani, ci cu mult mai mulţi, pedagogia lui bazată pe apropiere şi pe înţelegere nu s-a schimbat. îl urmăresc şi astăzi pe proaspătul octogenar, cînd ne vedem cu ocazia unor examene de doctorat, şi-mi dau seama că îşi cunoaşte foştii studenţi la fel de bine ca şi înainte. De altfel, prin anii '60, Paul Cornea a extins la Institutul "G. C