Legătura dintre bani şi cunoaştere poate duce la ipoteza existenţei unei pieţe a cunoaşterii asemenea existenţei unor pieţe ale altor bunuri sau servicii. Prima premisă a oricărui model economic este aceea că avem de a face cu bunuri care sunt necesare unor agenţi şi care se găsesc în cantităţi limitate. Astfel fiecare agent este de acord cu sacrificarea unor alte utilităţi pentru a obţine marfa în cauză. Aceste sacrificii se traduc de regulă prin acceptarea unei plăţi pentru obţinerea produsului, și duc în cele din urmă la apariția pieții. Motivul pentru care apariția unei piețe a cunoaşterii universitare este o absurditate este remanenţa cunoaşterii. Universitatea, atunci cînd distribuie cunoaştere nu rămîne cu mai puţină cunoaştere aşa cum s-ar întîmpla cu o fabrică de pîine. Cunoaşterea nu se supune regulilor transacţiilor economice. Dar oare de ce? Se manifestă aici o caracteristică a cunoaşterii per se sau o caracteristică a universităţii în relaţia ei cu cunoaşterea. Eu cred că este vorba de o particularitate a cunoaşterii academice. Anume caracterul ei public. Să luăm puţin în considerare situaţia cunoaşterii neacademice, a cercetării industriale, militare sau chiar a consultanţei politice sau de marketing. În toate aceste situaţii cunoaşterea este nepublică, iar tranzacţionarea ei poate produce piaţă pentru că tocmai acest caracter nepublic este cel care este tranzacţionabil. Cînd o firmă de consultanţă vinde cunoaştere îi vinde caracterul secret unui anumit client. De regulă prin contractul de consultanţă cunoaşterea vîndută nu mai poate fi revîndută unui alt client. Întreprinderea care a vîndut cunoaşterea nu o mai posedă în sens economic. Analog se întîmplă în cazul cercetării industriale şi chiar şi atunci cînd o universitatea face cercetare pentru un client şi acceptă reguli de confidenţialitate. Astfel cunoaşterea devine o resursă disponibilă limitat,