Trebuie să uităm? Să uităm crimele, nenorocirile, suferinţele, tristeţile, doliul, despărţirile, denunţurile, disperarea impuse popoarelor de regimuri criminale? Şi să facem ca şi cum n-ar fi fost, să ridicăm din umeri în faţa rămăşiţelor de vieţi distruse, în faţa insultării inteligenţei şi demnităţii fiecăruia... Să întoarcem pagină, fără reacţie?
„Nu, bineînţeles !” a exclamat Varujan Vosganian într-o dezbatere dură la ultimul Salon de Carte de la Paris. Ministrul liberal al economiei, care îşi prezenta ultima carte, a fost „pus pe jar” de către compatrioţii săi care îi reprosau că îi legitimeză pe moştenitorii comunismului prin prezenţa sa în sânul guvernului român actual.
„Nu! Uitarea nu este o soluţie, ar însemna să fugi, să te refugiezi în secrete distructive pentru tine însuţi, în sfârsit într-o indiferenţă insultantă pentru victime”, s-a aprins el, evocând genocidul ale cărui stigmate le poartă încă Armenia, ţara sa de origine, un secol mai târziu.
„În faţa unui trecut atât de greu că al nostru, nu avem încotro. Demersul nu poate fi decât voluntar. Răzbunarea... este exclusă, deoarece te coboară la nivelul torţionarilor, sau iertarea”.
Această pledoarie strălucită a provocat oarece agitaţie în sală. Cât de creştină ar fi, România nu implică neapărat întinderea celuilalt obraz către cel care o ofensează. Această iertare trebuie cerută de cel care a păcătuit. Ar trebui ca acest păcătos să-şi recunosaca greşelile şi să nu le mai repete cu aroganţa, să nu mai profite. În franceză se spune „păcatul mărturisit este pe jumătate iertat”.
Această problemă a iertării nu este nici contemporană, nici românească. Memoria omenirii este plină de poveştile atrocităţilor pe care oamenii le-au făcut semenilor lor. Şi, din nefericire, istoria este o repetare eternă. De ce călăii, tiranii de ieri s-ar îngrijora, dacă sunt siguri că nu vor fi pedepsi
