România postcomunistă începe cu un act de violenţă extremă, trece în timp pe la nişte vajnici mineri care plantează flori la Universitate, punctează decisiv la Tîrgu Mureş, unde românii şi maghiarii se au ca fraţii şi fac barter cu răngile în piaţa publică, la Mihail Kogălniceanu, unde românii reînnoadă prietenia cu ţiganii punîndu-le foc la case, se prelinge apoi către alte vizite frăţeşti ale minerilor, ultima finalizată cu o discuţie amicală la Cozia. Între timp, "pamfletul" din Săptămîna se converteşte la civilizaţia "măi, animalule", precedînd cultura "ţigancă împuţită", cu o acustică ce trimite către vuietul unei brichete plutind nevinovată pe deasupra unui tăpşan verde, mioritic. Şi comunismul constituia spaţiul unor violenţe diverse, promovate direct prin propaganda oficială ce îndemna la flagelarea a tot ce nu îi era pe plac. România precomunistă era şi ea expertă în a rezolva tăios dilemele-i fundamentale, precum rebeliunile sau răscoalele la finalul cărora armata arăta că e în stare să cîştige bătăliile. Mai demult în istorie, vedem cum diverse baltage îşi schimbă posesorul, identificăm polemici în jurul capului unui anume Moţoc sau aplicaţii sui generis ale legii gravitaţiei puse în scenă de un erou naţional utilizînd nişte neaoşe ţepe.

Toate îşi găseau corespondentul extern în acele vremuri de aur în care Inchiziţia stîrnea respectul, fierarii nu mai pridideau fabricînd cuţite lungi, iar succesiunea la tron era o chestie de viaţă şi mai ales de moarte, încununare firească a unor nesfîrşite probleme patrimoniale rezolvate prin metoda "Mioriţa".

Violenţa există peste tot în istoria noastră şi în istoria umanităţii şi marchează din plin prezentul. Fiecare jurnal de ştiri are de relatat măcar o crimă, o bătaie sau un viol. Un post de televiziune pare a face destul profit şi rating preocupîndu-se aproape exclusiv de crime şi alte incidente vi