Idei cheie: Marea Britanie nu se numără printre membrii fondatori ai Uniunii Europene. În anii ’50, la momentul dezbaterilor cruciale privind înfiinţarea comunităţilor europene de către şase state continentale în frunte cu Franţa şi Germania, Londra s-a opus virulent integrării, nedând nicio şansă proiectului european nascent. S-a alăturat până la urmă pieţei comune pe 1 ianuarie 1973 (împreună cu Irlanda şi Danemarca), pe fondul unei severe crize economice interne, care a făcut ca Londra să apeleze în perioada respectivă la ajutorul Fondului Monetar Internaţional, la fel ca ţările în curs de dezvoltare de pe alte continente. „Soluţia insulară” nu mersese prea bine. Comunităţile europene da, chiar şi fără „aportul” politic şi economic al britanicilor. Cât a fost preşedintele Franţei, Charles de Gaulle s-a opus, prin veto-ul la care avea dreptul, aderării Marii Britanii, pe motivul că va uzurpa construcţia europeană. Imediat după plecarea sa din funcţie, la sfârşitul anilor ’60, Marea Britanie a început negocierile cu Bruxelles-ul, deja cu cereri insistente de concesii în agricultură şi în alte domenii, finalizând procedurile legate de tratatul de aderare în 1972. Mai târziu, în 1985-1986, Margaret Thatcher avea să producă mari dificultăţi la negocierea şi semnarea Single European Act (în vigoare din 1987), practic noul tratat comunitar, cerând şi obţinând noi concesii, deci un statut de membru special al Uniunii Europene, statut care va fi menţinut şi în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993. Tratatele de la Amsterdam (în vigoare din 1999), Nisa (2003) şi Lisabona (2009) au continuat tradiţia inaugurată de primele concesii, acordate chiar de la început Marii Britanii. La fel de adevărat este că şi alte state, urmând precedentul britanic, au început să solicite exceptări şi clauze separate. Relaţia Imperiului Britanic cu Europa continentală a fost dinto