Când, după cărţi şi evanghelii, a început să construiască din litere un blog, la 85 de ani, José Saramago, care dăduse demult în mintea înţelepţilor, a deschis cu albul frumuseţii oraşului Lisabona.

Frumuseţea ascunsă în cartierele sărace, cartierele „celor care nu au multe, dar simt mult", frumuseţea care nu le este dat să o vadă decât poeţilor şi, uneori, rudelor lor mai sărace - prozatorii.

Acolo, pe blog, José Saramago a spus în limbajul secolului nou, scurt, direct şi curajos, tot ce, de obicei, nu se spune, ci se urlă sau se tace: că George W. Bush are o inteligenţă mediocră şi o ignoranţă abisală, că e de neînţeles cum Italia l-a dat lumii pe Berlusconi, după Verdi. A fost, bineînţeles, acuzat de exces de indignare.

José Saramago a fost comunist, dar aceasta este o clasificare insuficientă, deci nedreaptă. El şi-a ţesut o haină ideologică numai a lui, aşa cum din literatură a făcut o lume. José Saramago nu evită să întrebe, mai degrabă cu tristeţe, decât cu furie, de câţi oameni condamnaţi la supramuncă şi la depresie e nevoie ca să se producă un singur om bogat.

Demult nobelizat, José Saramago a împărţit tot acolo, pe blog, câteva cuvinte ca nişte premii fără nume, căci nu de nume au ele nevoie, lui Kafka, „pentru că a demonstrat că omul e o insectă" sau lui Gogol, „pentru că a contemplat umanitatea şi a găsit-o ca fiind tristă". Ei între ei, cei care nu şi-au ridicat statui, ei, cei care nu şi-au făcut din ei chip cioplit.

Acum, când despre José Saramago se spune că ar fi murit, ceea ce evident este doar o nerozie formală, textele sale de pe blog au fost strânse într-un „Caiet", care va fi publicat, zilele acestea, la Polirom, şi în limba română. Mi se pare o veste esenţială.

Esenţial mi se pare şi acest dialog, deloc suprarealist, suprins - sunt câteva nopţi de atunci - chiar pe malul Dâmboviţei. Un taximetrist ţigan