Se pot scrie disertaţii despre boacănele de traducere din filmele difuzate la televizor.

Există aici un amestec indestructibil de fuşereală, amatorism şi lipsă de logică. Vestea bună e că nu toţi traducătorii de film intră în acest tipar. (De exemplu, nu ţin minte să fi observat gafe la traducerile Ancăi Răzuş-Dimancea, un profesionist pe care se poate miza liniştit.) Vestea proastă e că nici măcar posturile aşa-zis onorabile nu sunt ferite de infiltrarea neaveniţilor. Cu zece zile în urmă, în „Dilema Veche”, Alex Leo Şerban dădea două exemple de gogomănii pescuite din bazinul posturilor publice, inclusiv de la TVR Cultural.

Una era echivalarea lui „it’s curfew time” cu „it’s Corfu time” (în loc de „e ora stingerii”, cum era normal), cealaltă propunea ca titlu românesc pentru „The Way of All Flesh” „Şi tu vei fi tânără” (în loc de „Şi tu vei fi ţărână”, varianta corectă). În acest ultim caz, nu e clar dacă traducătorul n-a auzit de cartea lui Samuel Butler sau dacă tastatura i-a jucat renghiuri celui care a folosit-o.

Că televizorul a câştigat lupta cu biblioteca ştiam. Că literatura nu mai e de mult crăiasa timpului nostru liber, aşijderea. Însă nu credeam că nişte oameni teoretic bine mobilaţi, cum sunt traducătorii, pot avea asemenea minusuri. Explicaţii? Mai multe: scăderea generală a nivelului de exigenţă, sfânta pilă, iluzia păguboasă că dacă ştii să ceri un suc în engleză ştii automat engleză şi - peste toate - tendinţa multora de-a miza la nesfârşit pe improvizaţie. Diletantismul anumitor traducători de film nu se vede doar din lufturile lor culturale, ci şi din distanţa pe care o păstrează faţă de dicţionar.

În acest moment intră în joc o şcoală de gândire ai cărei adepţi glăsuiesc aşa: „Dacă traduc, înseamnă că ştiu limba, iar dacă ştiu limba, ce rost are să mă mai uit în dicţionar?”. Rezultatele acestei p