Să lăsăm deoparte ediţiile pentru Pepe, să aruncăm sub masă posibila plecare a lui Mourinho şi să ne-aruncăm o privire asupra ceea ce s-a întâmplat pe teren.
E trecut puţin de secunda 10 când mingea trece pe lângă Pique precum un taur pe lângă un toreador, numai că Higuain, aruncat în luptă în locul lui Benzema, reuşeşte să trimită dintr-o postură de singur cu portarul atât de mult pe lângă încât fotoreporterii puteau fi răniţi. Realul e pe "Duracel" şi face un presing năucitor. Răsplătit cu încă o ocazie, dar Pinto respinge şutul lui Ronaldo, o copie a golului madrilenilor de pe Bernabeu.
Barcelona plimbă mingea. Frumos. Esteticul se simte bine. Nu şi bara lui Pinto care e zguduită de-o ghiulea venită parcă din senin a lui Ozil. Şi vine sfârşitul. De repriză. Mai întâi Pedro îl învinge pe Casillas, pentru ca până înainte de pauză să se facă 2-0 după un şut fabulos al lui Daniel Alves.
Real iese de la cabine ca o echipă necăjită. Şi Barcelona plimbă mingea. Frumos. Esteticul se simte şi mai bine. Şi Ronaldo punctează după ce se distrează cu Pinto. Ar fi fost golul consolării dacă la patru minute distanţă Benzema nu făcea 2-2 după ce l-a ridiculizat pe Puyol. Sau mai mult gazonul, că pe reluări am văzut căpitanul Barcei alunecând. Şi Barcelona alunecă. În propria mlaştină întinsă Realului.
Finalul e interesant. Vedem şi un roşu. De fapt nu noi, ci Sergio Ramos. Îi este acordat de către un arbitru, că bine c-am adus vorba de el, care a fost depăşit la toate capitolele de această partidă. Ştiu, să-l aducem şi-n Liga I. Messi şi Pedro puteau face 4-2, dar ar fi fost urât.
Se termină. Atât meciul cât şi parcursul Realului în Cupă. Poate ar fi fost altfel dacă Mourinho ar fi avut curaj şi înainte de meci, nu doar în retur, când altceva în afară de a ataca n-avea de ales. Dar, chiar ş-aşa, vedem că Realul poate fi mai bună decât Barcelona