Spectacolul la care am asistat luni în Parlament nu este întîmplător. Am condamnat comunismul în fluierăturile lacheilor comunismului, aleşi democratic în legislativ. Doi peremişti, chiar preşedintele partidului şi Verginia Vedinaş, au luat cuvîntul pe motive de procedură şi, sub privirea îngăduitoare a preşedintelui de şedinţă, Nicolae Văcăroiu, nu au vorbit despre procedură. Şi-au spus părerea despre mesajul preşedintelui înainte ca mesajul să fie adresat. Vedinaş a declarat că a condamna comunismul nu este o temă importantă, aşa cum cere Constituţia pentru mesajele prezidenţiale şi, oricum, nici sclavagismul nu a fost condamnat istoric. Dincolo de prostia cu sclavagismul, ideea că cei condamnaţi deturnează o şedinţă care trebuia să fie solemnă e rezultatul faptului că România nu a fost niciodată decomunizată.

Logic ar fi fost ca, odată desfiinţat un regim criminal, oamenii implicaţi în susţinerea acelui regim să fie daţi deoparte. Fără decomunizare, condamnarea formală a comunismului înseamnă prea puţin, prea tîrziu.

Spun că ar fi logic, deşi în istorie acest gen de proces a fost mai degrabă o excepţie decît o regulă. Denazificarea a însemnat un model. A fost un proces complex în care zeci de mii de oficiali au trecut prin filtrul tribunalelor speciale de denazificare. Au fost grupaţi şi catalogaţi, de la mari demnitari la simpli membri ai partidului nazist. Au existat şi atunci nemulţumiri şi oameni care au scăpat de furcile caudine ale procesului, dar în ansamblu a însemnat cel mai complex proces de epurare a unei elite care a pus în practică un sistem criminal. Ceva similar au încercat să facă americanii în Irak prin eliminarea foştilor oficiali ai regimului naţionalist al lui Saddam Hussein. Procesul este controversat şi mulţi spun că a slăbit statul irakian, permiţînd liderilor religioşi şi extremiştilor de toate felurile să umple un gol natu