Primele zile de primăvară au adus, la Bucureşti, câteva repere muzicale (cel puţin în principiu) foarte atractive, sălile arhipline constituind cea mai bună dovadă că melomanii sunt dornici să (re)asculte muzică bună în interpretări aşteptate ca fiind de calitate. Dar ansamblurile (mai corect spus... versiunile interpretative) pe care le-am ascultat ar trebui incluse – referitor la acele seri – la rubricile „aşa nu“ şi „aşa da“. Pentru că „maratonul Bach“ propus de Orchestra de cameră Radio, sub conducerea mult mediatizatului Tiberiu Soare, a cuprins celebrele Concerte brandenburgice, atât de „gustate“ de public de-a lungul vremii, dar din păcate începutul programului – cu nr. 3 – şi finalul – cu nr. 6 – au fost un adevărat calvar din cauza lipsei de rigoare, de coeziune şi de orice urmă de stil sau inter­pretare, lăsând impresia unei înverşunate alergări către... niciunde. Adevărul este că dirijorul şi-a impus punctul de vedere, iar ansamblul l-a urmat... Mult mai bine a sunat în Concertul nr. 5, poate şi pentru că acompaniamentul soliştilor a fost discret şi destul de eficient, numai că flautista Constanţa Cazacu a încântat prin eleganţa frazei şi căldura sunetului, pianistul Alexandru Petrovici a susţinut cu velocitate partitura amplă scrisă pentru clavecin dar cântată pe... clavinova, rezultând astfel o „struţocămilă“ (dar interpretul nu are nicio vină), în timp ce violonistul şi violoncelistul ne-au chinuit amarnic. La polul opus, violon­celistul Răzvan Suma, abordând Concertul în do minor de J. Ch. Bach (deşi din prezentare rezulta că era compus de J. S. Bach), a adus şi frumuseţe şi cantilenă şi secvenţe de virtuozitate bine echilibrate şi mai ales conduse cu logică şi rafinament, secondat de asemenea cu precizie de ansamblul care astfel a demonstrat că... (se) poate! Sigur că s-a aplaudat îndelung, pentru că muzica de Bach se numără constant printre