In amplul interviu acordat jurnalistului Giovanni Grazzini, publicat la noi in volumul intitulat Fellini despre Fellini, marele regizor povestea, la un moment dat, despre un coleg de camera in varsta de numai patruzeci de ani, terorizat insa de spaima batranetii. "Adesea il vedeam cand iesea dimineata din camera, in halat, inchidea usa ramanand nemiscat, cu mana pe clanta, cateva minute, apoi o redeschidea brusc si isi baga capul in camera. Plin de curiozitate, l-am intrebat de ce se comporta asa... mi-a marturisit ca vrea sa poata adulmeca daca inauntru exista miros de batran", spunea Fellini, citand, in continuare, constatarea amara a lui Simone de Beauvoir: "Batranetea ne inhata pe neasteptate". Spaima este eterna... Iar despre batranete si insotirea insidioasa pe care ne-o pregateste, perfid si precis, tuturor, vorbeste la fel de direct si Venus, prin subiectul sau. Doi actori batrani, prieteni apropiati, contemplandu-si cu haz de necaz slabiciunea fizica, durerile si tratamentele, sunt intrerupti din rutina lor zilnica de sosirea nepoatei adolescente a unuia dintre ei, care are sarcina de a-si ingriji unchiul. Numai ca prietenul unchiului se indragosteste de aceasta fata rudimentara si dezorientata, care ii evoca paradisul pierdut al tineretii. Aici se afla insa abia premisa acestei povesti pe care regizorul Roger Michell si scenaristul Hanif Kureishi o stapanesc impecabil si constant, fara derapaje sentimentale, cu umor, ironie, tandrete si o tristete care sfasie in permanenta, de undeva, din subteran, neavand cum sa lipseasca din toata aceasta fina imbinare. Cei doi au mai explorat, nu demult, sexualitatea matura, cu toate vinovatiile, pudoarea si deliciile ei secrete, in The Mother (2003), dupa cum si Alain Resnais a abordat problema (in cu totul alta maniera) in recentul Coeurs. Insa nicaieri, nimeni n-a facut-o atat de intens si surprinzator precum aces