De cand am inceput aceasta rubrica, mi-am propus ca, atunci cand viata culturala ieseana balteste (iar vara este un asemenea sezon mort), sa scriu despre oamenii de buna calitate pe care orasul ii are, dar, de regula, cu care nu stie sa se mandreasca.
Printre primele nume pe care atunci mi le-am fixat ca tinta fixa a fost cel al Marianei Codrut. Numai ca despre Mariana imi vine mai greu sa scriu decat despre altii, de care sunt apropiat, in primul rand datorita prieteniei care ne leaga si care pe mine ma onoreaza. De prin 2005, cand a fost redactorul cartii mele despre Matei Visniec, am luat bunul obicei sa-mi fac, de cate ori am prilejul, drum pe la biroul ei. Am invatat multe din aceste intalniri, carora le-am pierdut sirul, pentru ca mi-au intrat in reflex.
Inainte de a ma pronunta despre calitatea scriitorului care este Mariana Codrut, nu am sa pierd prilejul sa articulez cateva timide randuri despre omul pe care il cunosc, cred, destul de bine. Daca as face un compromis foarte grav, de ea mi-ar fi cel mai rusine. Dintre scriitorii pe care ii stiu, Mariana Codrut este cel mai putin dispusa sa accepte compromisul. Nu joaca niciodata la dublu, nu comite gesturi conjuncturale, nu tace atunci cand i-ar fi mult mai bine daca ar face-o. Nu linguseste, nu trage chiulul, nu scrie nimic de complezenta, nu admite marlania si nu comite lucruri caldute. Admir sincer aceasta intransigenta morala a Marianei Codrut. Din acest punct de vedere, e o extremista. Si-a asumat, de cate ori a fost nevoie, anumite riscuri publice (a initiat, de pilda, un protest impotriva deciziei CNSAS conform careia Corneliu Vadim Tudor nu ar fi colaborat cu Securitatea) si si-a vazut, mereu, de ale sale. Cu orice pret.
Dincolo de aceasta verticalitate pe care prea putini barbati sunt in stare sa si-o asume, autoarea Existentei acute este un intelectual autentic. Una dintre marile me