Spre orele dupa amiezii, cind precupetii isi string de pe tarabe zarzavaturile, vin basarabenii. Alungati peste Prut de propria saracie, umiliti si infometati chiar in tara lor, ei isi incearca norocul strivind intr-un vesnic "du-te-vino" "petalele" iluzoriului pod de flori. Profesori, contabili, invatatori sau simpli muncitori, basarabenii nu-si mai permit nici un fel de vise. Realitatea crunta le musca stomacul si le intuneca mintea intr-o lupta continua al carei unic ideal este supravietuirea. Uniti cu totii printr-un nerostit pact al tacerii, basarabenii din spatele tarabelor pietelor focsanene cu greu mai acorda incredere cuiva. Fiecare dintre ei are, desigur, povestea lui, de obicei trista si fara perspectiva unui final fericit. Au fost vremuri in care, ca orice om, si-au acordat incredere propriei persoane. Au facut scoli, si-au intemeiat familii si au sperat ca pot sa fie utili societatii din care fac parte. Dar nu a fost sa fie. Iar cind copiii au inceput sa-i traga de poale pentru o bucata de piine, au luat drumul pribegiei. La inceput, s-au numit "bisnitari". Acum se cheama oameni "de afaceri". Iar afacerea lor o constituie maruntisurile - utile, ce-i drept, la casa omului - pe care le comercializeaza "spargind pietele" din Romania. Lunar, 70.000 de lei romanesti leafa "Sare de lamiie avem, sare de lamiie!", striga de doi ani de zile, Eugenia Lungu, de 47 de ani. N-a crezut niciodata ca va fi nevoita sa-si lase acareturile si sa-si caute cistigul la sute de kilometri departare de casa. Cel putin nu mai are grija copiilor. "S-au casatorit si sint la casele lor. O data pe luna, ma duc sa iau marfa. Nora-mea are norocul si mai lucreaza inca la o fabrica de lamiie. Ia sarea mai ieftin, dar chiar si asa, un drum pina acasa costa 300 de mii de lei, iar eu cistig aici doar 30 de mii de lei pe zi", spune femeia, stringind in miinile inghetate singura ei sursa de v