Cu gogoriţa asta de „jurământ de credinţă"” venise Ceauşescu şi chiar dacă în text era vorba de patrie - Republica Socialistă România, oricine înţelegea că, de fapt, patria era el şi consoarta şi că dacă jurai credinţă, lor le jurai. Aveau, totuşi, o urmă de decenţă, necerând ca această supunere necondiţionată să le fie adresată lor direct. De altfel, nici nu era nevoie. Democraţia a adus cu sine eliberarea de astfel de prejudecăţi. Iar cel care o rupe cu acest tabu este chiar expertul în drept constituţional Emil Boc.
Ajuns la Palatul Victoria, noul premier a făcut o constatare care l-a deranjat: majoritatea oamenilor care lucrau acolo fuseseră aduşi de Tăriceanu. Nu contează pe ce criterii. Contează că, deşi erau angajaţi ai statului, îl serveau în mod necondiţionat pe premierul liberal. Mai mult: bucurându-se de binefacerile unui guvernări lejere şi generoase, rămăseseră cu nostalgia celui plecat în opoziţie. Cum să lucrezi cu asemenea oameni, s-a întrebat Emil Boc. L-a întrebat acelaşi lucru pe Cătălin Baba, şeful său de cabinet, venit de la Cluj. I-a întrebat şi pe ceilalţi funcţionari aduşi cu mari sacrificii din urbea de pe Someş. Nu poţi! - i-au răspuns cu toţii într-un glas. Decât cu o condiţie - a îndrăznit să vorbească nepoata Mihaela, ascunsă în spatele doamnei Ferenţ: să-ţi jure credinţă, unchiu’ Emil! Aşa cum ţi-am jurat eu!
Aşa s-a născut (presupun) jurământul de credinţă faţă de „unchiul Emil” sau, după caz, faţă de „domnul prim-ministru Emil Boc”. Doar astfel se poate obţine garanţia unui lucru de calitate, în condiţii de încredere. Numai aşa se poate progresa.
Modelul Boc este atât de novator încât ar trebui extins. Cred că angajaţii din fiecare minister ar trebui să jure credinţă ministrului: lui Blaga, lui Udrea, lui Nica (aici situaţia s-ar fi complicat: cum rămâne cu cei care-i juraseră, abia, credinţă lui Oprea, apoi lui Dragn
