Emil Cioran a fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori chemarea de a fi mereu împotriva şi mereu fără-de-casă.
A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite. Născut la Răşinari în urmă cu o sută de ani, Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism, s-a îndoit de toate precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, un demiurg capricios şi adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat.
În tinereţe, cum o mărturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic. A fost un intelectual atras, ori mai precis spus sedus, de promisiunile oraculare ale fascismului. Voia o România transfigurată, o Românie capabilă de delir, de salturi mortale, de aventuri imperiale. Într-un text de o sinceritate unică, acea confesiune sfâşietoare care este "Mon Pays", Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenilă decât toţi adversarii săi reuniţi. Avea o chemare spre existenţialismul apocaliptic (o tema explorată de Gabriel Liiceanu). Făcea parte între aceia care în lupta dintre suflet şi spirit iau partea celui dintâi. Într-un text apărut în "Partisan Review" îl numeam un revoluţionar mistic.
Tot astfel, după ce în tinereţe a scris "Schimbarea la faţă a României", o carte-manifest revelatoare pentru febra ideologică de atâtea ori distructivă a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat faţă de orice formă de xenofobie. Paginile despre evrei din "La tentation d’exister" rămân un omagiu de o imensă căldură, aş spune dragoste, adus unui popor de solitari şi martiri. Cum a putut acest om de o inteligenţă nepereche, îndrăgostitul de Schopenhauer, Nietzsch