Lună plină. Ocean, palmieri, câţiva nori şi un foc mare pe plajă. Ne adunăm cu toţii la răsărit de lună, în jurul focului şi iar se cântă. Din fluier, din tobă, cu chitara şi cu vocea. Stăm şi povestim. Kelly are doar opt ani - e una dintre fetiţele recuperate de pe stradă înainte de a fi vândute ca sclave sexuale -, şi vrea să ştie despre Dumnezeu. Povesteşte că acasă, în familia ei, toţi oamenii şi părinţii ei vorbeau urât unul cu altul şi erau mereu bătăi şi certuri. Şi ea aşa a crezut că sunt toţi oamenii din lume, şi că aşa trebuie să fie şi ea.
Dar apoi a ajuns aici, şi aici oamenii îşi vorbesc frumos şi se îmbrăţişează, şi pe ea toată lumea o iubeşte şi o ia în braţe. De când e aici s-a schimbat. Dar tot îşi mai aduce aminte cum a fost, cât de rea a fost; îi pare rău şi ar vrea să repare toate greşelile. Angelina îi spune că e de ajuns să le ceară iertare din toată inima ei tuturor celor pe care crede ca i-a rănit. Şi să-şi ceară iertare şi ei însăşi. Şi să-i ierte pe toţi cei care i-au făcut rău. Şi Dumnezeu o aude, şi totul este în regulă, iar mâine-dimineaţă va fi ca şi cum s-a născut din nou, fără tot trecutul de acasă.
Apoi Kelly întreabă: „Mâine-dimineaţă o să fiu ca un bebeluş sau o să fiu tot cu corpul ăsta? O să mai ţin minte tot ce ştiu acum, pentru că mă descurc mai bine la citit şi la scris, şi nu aş vrea să iau toată munca de la capăt…“
E şi mai fericită când află ca nu o să uite nimic, doar o să fie mai liniştită şi mai iubitoare. Şi pleacă la culcare spunând că vrea ca în fiecare seară să stea de vorbă despre lucrurile astea. Pentru că acum se simte deja foarte fericită.
