În „Amintirile lui George Enescu“, evocarea hotărârii de a compune opera „Oedipe“ începe cu o secvenţă petrecută la Paris, în 1910. „Într-o zi, la Comedia Franceză, l-am văzut pe Mounet-Sully în «Oedip Rege». Nu mai era tânăr, dar ce mare artist! Eram vrăjit, ca halucinat. O idee fixă puse stăpânire pe mine: să compun un Oedip“.

Fragmentul acesta din Amintiri ne este binecunoscut. Cât de surprinşi putem fi însă, găsind în cartea de memorialistică a celebrei dansatoare Isadora Duncan – intitulată Viaţa mea – evocarea unor impresii similare: „Numele lui Mounet-Sully ne era necunoscut pe atunci – notează Isadora Duncan. Doream însă demult să vedem piesa. Cu preţul unui prânz sacrificat, urcarăm în ultimul rând, la galeria teatrului. Scena n-avea cortină, decorul era o sărmană imitaţie după ceea ce unii oameni îşi imaginează că a fost arta greacă. Corul intră prost îmbrăcat. O muzică mediocră urcă până la noi. Ne gândeam că sacrificiul mesei noastre fusese inutil. Deasupra acestui cor de operă de categoria a treia, pe această scenă de Comedia Franceză de categoria a doua, El întinse braţul: De ce se ridică aceste plânsete spre palat? De ce aceste semne de implorare? O, cum aş putea descrie emoţia pe care mi-au trezit-o primele accente ale acestui glas? Mă îndoiesc că Grecia veche, cu toată splendoarea ei, a avut o asemenea voce“.

REVELAŢIA ISADOREI DUNCAN

Descrierea spectacolului de către Isadora Duncan este cea a unui martor care, asemenea lui George Enescu, nu avea să uite clipa de revelaţie: „Din această clipă, umbra lui Mounet-Sully şi vocea lui Mounet-Sully, crescând una dintr-alta, cu fiecare secvenţă mai mult, se ridicară la o asemenea grandoare încât teatrul, cu toată înălţimea lui, era prea mic pentru a-l cuprinde pe acest gigant al Artei. Raymond şi cu mine ne ţinurăm respiraţia, pălirăm, gata să ne pierdem cunoştinţa. Lacrimile