Dracul nu face biserici, spune un proverb. N-o fi făcând, dar uite că-şi vâră coada peste tot, chiar şi în rosturile cuiva pe care se întâmplă să-l cheme Jesus. Vă închipuiţi sfidare mai gravă? Iar sfidarea asta nu vine la pachet cu sfiala şi îşi îngăduie să răvăşească destinul Benficii Lisabona cu o anume voluptate a cruzimii. Un fapt cu adevărat diabolic, murmură împietriţi antrenorul Jesus şi mulţimea de suporteri pe limba cărora dracului taman aşa i se spune, „diabo“. E păcat? Categoric, da, oricât s-ar bucura fanii lui Fenerbahce de răul Benficăi. E mare păcat. Benfica a pierdut totul în patru zile. Porto i-a suflat primul loc (şi probabil titlul) în minutul 92 al meciului direct, Chelsea a izbit-o nemeritat în minutul 93 din finala Europa League. Echipa al cărei fan club numără peste paisprezece milioane de membri moare de două ori într-o jumătate de săptămână. Iar cei care-o iubesc îi aşteaptă, ca de obicei, învierea.

De fapt, cam asta a fost traiectoria Benficăi în ultima jumătate de veac. Indiferent cum l-a chemat pe antrenor, el a ştiut din capul locului că va conduce un grup de navetişti între rai şi iad. Benfica a ştiut mereu să coloreze obrajii fotbalului, dar s-a prăbuşit tocmai când credea că pusese mâna pe streaşina lumii. Un straniu amestec de folclor, coincidenţe, superstiţii şi misticism a guvernat întotdeauna drumul Benficăi prin fotbalul european, indiferent dacă reperele ei s-au numit Eusebio şi Cardozo, Simoes şi Rui Costa, Preud’homme şi Chalana. Benfica a jucat mereu în cheia ludicului, cu fervoare de amorez şi inconştienţă de drogat. A putut fi acuzată de multe, dar niciodată de plictiseală. Când Mourinho o urca pe FC Porto în piscul pragmatismului, Benfica mai lansa un driblangiu minion sau un pasator cu călcâiul. În ideea că sacrificarea rezultatului în folosul spectacolului va fi cândva răsplătită.

După cum se ştie, răs